Tu eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte Trezirile moi şi reci de geam, Tresărindu-mi tăcut în perdele Ştiind că tu eşti tot ce am. Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte Stinsă-ntr-un apus nedesluşit, Rostogolindu-şi visător chemările Spre alte chemări. Tu eşti cu ochii umezi De surâsul stelelor, Ce tremură adânc de dureros în mine Când şoaptele mele ţi le dăruiesc. Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute De nimeni înaintea mea, Care te stăpânesc şi pe care Încerc îngenunchiat să o aleg în cuvinte Tu eşti primăvara cu inimi înflorite, Răsfoind crengile de cais, În fiecare fereastră A ochilor mei înfriguraţi Care te aşteaptă. Tu eşti răsuflarea de foc A macilor lui August Ce-mi îngenunchiază furtunile Cu tot atâtea răsărituri pentru iubirea Ta. Tu eşti ploaia copacilor În tremurul serii de toamnă, Şi cântecul meu te leagănă în braţe mângâietoare. Tu eşti iarna cea pustie Ce mă frânge în fiecare despărţire, Cu ochi străini şi plecări nedefinite Spre ţărmuri pline de dor. Tu eşti lumina din fiecare floare a grădinii mele Care se-nfioară sub numele tău, Şi-şi înalţă miresmele În sonoritatea albă a unei chemări Tu eşti cerul meu senin spre care-mi întorc cu dragoste privirile Tu eşti pasul nehotărât Al străzilor mele înfrigurate, Din dimineţile când te aşteptam Cu aripi înălţate în zbor şi ochii înlăcrimaţi de durere. Te iubesc cum iubesc dimineţile Pure şi adevărate care urcă în vine, Te iubesc cum iubesc cerul Sprijinit pe frunţile noastre, Ca un cântec uriaş de mâine Ce ne cunoaşte visurile Şi mă întreb de-i cu putinţă ca şi tu să mă iubeşti... |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu